Sefului meu…

Orice asemanare cu persoane reale este absolut intamplatoare…
Din cate mii de lighioane lasat-a Dumnezeu prea sfantul
Sa umple pururea pamantul,
Sunt unele cu mintea seaca si care cred ca, fara ele
Sub soare, luna si sub stele,
Atatea lucruri minunate pe lume n-ar putea sa fie:
N-ar mai ploua, n-ar bate vantul, n-ar creste iarba pe campie;
In parga n-ar mai da caisa si mierea-n stupi ar fi amara;
N-ar inflori prin grane macii si n-ar mai fi nici primavara.

Asa, un biet cocos, odata, de-asemenea sarac cu duhul,
Al carui “cucurigu” lung abia-l mai cuprindea vazduhul,
Adeseori strangea `mprejuru-i intreg norodul de gaini,
Nu numai cate-avea- n ograda, dar si pe cele din vecini
Si, socotindu-se puternic din cale-afara si-ntelept,
Cu ifose fara pereche, zicea, batandu-se in piept:
– Gaini, va dati seama voi oare,
Ca de la om si pan’ la vierme, de la copac si pan’ la floare,
Tot ce respira si se misca, primeste viata de la soare?
Ei, bine, daca stiti aceasta, nu-i de prisos sa stiti ca eu
Sunt sfetnicul lui Dumnezeu:
Si, daca eu n-as fi pe lume, nici soarele n-ar fi pe cer!
Intr-un cuvant, e drept a spune ca-n fiecare dimineata,
Eu sunt daruitor de viata,
Ca, numai prin puterea ce-are cantarea mea, de vraja plina,
Rasare soarele din noapte, sa dea caldura si lumina.
Ca la un sfant deci se cuvine
Sa vina in genunchi la mine
Toti cei in viata, sa se-nchine.
Si, daca-ar fi sa mor vreodata, eu zic sa va fereasca sfantul,
C-atunci s-ar prapadi pamantul!
Gainile, privind la creasta cocosului, aprinsa – para,
Ca-n fata unui zeu puternic, ingenunchiate, se-nchinara.
Dar, in aceeasi zi, pe seara, gasind o cada cu vin rosu,
Bau din ea cu-atata sete, ca turta s-a-mbatat cocosu`.
A doua zi, -cand peste lume nici nu mijise zorile
Si somn adanc, fara prihana, dormeau sub roua florile,-
Gainile, cu spaima-n suflet, cu ochii plansi, cu cap nauc,
Cautandu-si zeul, il gasira intr-o gradina, sub un nuc,
Pe niste fan dormind – butuc.
Il zgaltaira, sa se scoale, sa reaprinda soarele,
Dar pe cocos, de bautura, nici nu-l tineau picioarele.
Atunci gainile-ngrozite de-a lor nemilostiva soarte,
Inchisera si ele ochii, gatindu-se ‘n sfarsit de moarte.
Statura astfel multa vreme, dar, mai vioaie, o gaina
Deschise ochii si, departe, zari o geana de lumina:
Parea ca geana creste-ntr-una.

Apoi, spartura unui nor
Se auri cu foc, de parca era o gura de cuptor
Si, dupa cateva minute, cu valvataia lui grozava,
Pe gura de cuptor, deodata tasni soarele in slava!
Atunci gainile vazura, cu negraita bucurie,
Ca minunatul lumii astru,
Cu slove mari de flacari scrie
Pe bolta cerului albastru:
“Sunt multi aceia cari, in lume, isi trambiteaza larg cuvantul,
Ca, fara eul lor puternic, nu s-ar mai invarti pamantul,
Ca n-ar mai fi apus de soare, nici rasarit, nici dimineata,
Ca s-ar lasa eterna noapte pe toate cate sunt in viata.
Si totusi, prin puterea sfanta, decat a tuturor mai mare,
Pamantul pururi se-nvarteste si soarele mereu rasare.”
(Ifosul cocosului – Vasile Militaru)